Pentru prima data in parohia noastra ne invrednicim a fi gazde pentru sfintele moaste ale unui sfant cu renume(vezi mai jos viata sfantului Nectarie).Sfintele moaste vor fi aduse pe P.C.preot Lehaci Petru ,preot al parohiei ,,Sfantul Nectarie din Iasi in jurul orei 16:00 la parohia Sfantul Ilie-Lismanita unde noi le vom astepta in fata sfintei biserici alaturi de un sobor de preoti si multime de credinciosi,se va intra in sfanta biserica unde se va savarsi slujba Acatistul Sfantului Nectarie,iar moastele vor ramane spre cinstire pana a doua zi.Vineri dimineata se va oficia Sfanta Liturghie,sfintele moaste ramanand in biserica pana in jurul orei 20:00.
Dar sunt convins ca pentru unii dintre crestinii nostri cuvantul ,,moaste" este un cuvant pe care nu-l inteleg.
Deci ce sunt sfintele moaste?
In evlavia crestina din Rasarit, cinstirea sfintelor moaste are un loc deosebit de insemnat. Prezenta binecuvintata a sfintilor se manifesta in Biserica nu numai prin imaginile lor sacre, cunoscuta din icoane, ci si prin sfintele lor moaste, ramasitele pamintesti ale trecerii lor prin aceasta lume. Dumnezeu acorda sfintilor, dupa ce ei au trecut la cele vesnice, puterea de a transmite si a implini voia Sa, printr-un ajutor activ, vazut sau nevazut, pe care ei il incredinteaza tuturor drept credinciosilor crestini. Se poate spune, fara exagerare, ca sfintii traiesc in Biserica, manifestindu-se prin acte de ordin religios, prin care se intretine si se extinde lucrarea tainca a indumnezeirii si prin care lantul de aur al desavirsirii in Hristos nu se rupe pina la <<sfirsitul veacului>>. In cazul sfintelor moaste, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al manifestarii puterii divine, prin care se releva, sub forma unor semne dumnezeiesti, pastrarea in nestricaciune a osemintelor alesilor Domnului, constituind o marturie evidenta a dumnezeirii Mintuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxa, prin sfintele moaste se cuprinde un sens particular.
1. Iisus Hristos, izvorul sfinteniei de care se invrednicesc sfintele moaste.
Cultul sfintilor, privit in general, e un omagiu adus lui Dumnezeu prin alesii Lui, lui Dumnezeu care este <<minunat intru sfintii Sai>>. Acest cult consta in cinstirea, invocarea si imitarea sfintilor. El nu este un cult de adorare, ci de venerare. El nu inlatura si nici nu micsoreaza cu nimic cultul lui Dumnezeu, ci dimpotriva, in impodobeste, il ilustreza si il intareste, scotind mai bine in evidenta rolul Mintuitorului de unic mijlocitor si unic sfintitor al fapturii zidite. Sfintenia de care se bucura alesii Domnului nu poate sa fie inteleasa facindu-se abstractie de sfintenia lui Hristos insusi, ci numai prin participare la aceasta demnitate, privita deci ca revarsare a sfinteniei celei unice a lui Hristos in sfintii cei multi ai Bisericii. Sfintii sint madularele lui Hristos indumnezeite, ajungind, in cursul vietii lor pamintesti, camari si locasuri curate ale lui Dumnezeu. Crestinii cinstesc in sfinti pe prietenii lui Hristos, pe fiii si mostenitorii lui Dumnezeu: <<Toti citi l-au primit le-a dat putere sa ajunga copii ai lui Dumnezeu>> <<Incit nu mai sint robi ci fii>> <<Dar daca sint fii sint si mostenitori, mostenitori ai lui Dumnezeu, si impreuna-mostenitori ai lui Hristos>>. Salasluirea lui Hristos in sfinti nu priveste numai sufletul acestora, ci si trupul lor. E adevarat ca nu trupul, ci duhul nostru are capacitatea de a cunoaste pe Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea zice Sfintul Pavel: <<Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca sintem fii ai lui Dumnezeu>>. Se cuvine insa a preciza faptul ca <<locul>> specific al receptarii prezentei divine in om nu este sufletul sau duhul in independenta lui in raport cu trupul, ci duhul legat de trup, adica inima. <<Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfint, cel daruit noua>>, ne spune Sfintul Apostol Pavel. Inima fiind locul in care umanul primeste harul divin trupul insusi devine un locas al Sfintului Duh: <<Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfint care este in voi si pe care il aveti de la Dumnezeu?>>. Avind pe Duhul Sfint lucrator in trup sfintii devin cu adevarat <<temple ale lui Dumnezeu>>, pentru ca Dumnezeu salasluieste in ei si ramine in ei vesnic. Sunt tocmai ceea ce spune Sfintul Apostol Pavel, definind templul lui Dumnezeu din om: <<Noi sintem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis ca : Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor>>.
Iisus Hristos Mintuitorul, care-si afla locas in trupurile sfintilor, nu le paraseste pe acestea nici dupa moarte. Printr-o iconomie dumnezeiasca, puterile sufletului care au cunoscut pe Domnul in actul maritei Sale invieri, precum si harul mintuitor isi prelungesc lucrarea lor in trup, trecind peste hotarele mortii. Osemintele sfintilor ramin, cum zice Sfintul Ioan Damaschinul, <<temple insufletite ale lui Dumnezeu>>. E vorba despre un aspect deosebit al iconomiei divine, pe care il constituie coborirea Domnului cu sufletul in iad dupa ingroparea cu trupul, in imparatia mortii, cu scopul de a-i nimici temeliile si de a impartasi duhurilor ce se gasesc in intuneric taria si lumina vietii noi. Astfel se explica faptul ca, in vremea acestei lucrari dumnezeiesti, <<mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. In Iisus Hristos, biruitorul mortii, vasele care au purtat, in viata, slava sfinteniei nu sint nimicite. Dimpotriva, Dumnezeu, pregateste, pentru orice sfint darurirea unei recompense anuntata de profetul Isaia cu aceste cuvinte: <<El (Domnul) va ingrasa oasele tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata>>. Referirea la <<oase>> priveste trecerea sfintilor, intru adormire, la cele vesnice, potrivit unui verset explicit: <<Oasele celor doisprezece profeti infloresc in mormintele lor>>, cum se spune in intelepciunea lui. Astfel, pastrarea oaselor in mormint are si o semnificatie spirituala, exprimind ideea unei supravietuiri personale dupa moarte. In acest sens scrie si psalmistul cu privire la cei drepti: <<Domnul pazeste oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi>>. O putere nevazuta se manifesta in osemintele sfintilor pe care Domnul le are in pavaza Sa. Dupa trecerea din aceasta viata, trupurile sfintilor ramin ca niste boabe de griu, in vremea iernii in pamint, traind o viata ascunsa, necunoscuta de simturile noastre. Ele ne arata ca intruparea Fiului lui Dumnezeu a deschis fapturii noastre paminstesti, insasi, o cale pentru a se ridica, umplindu-se si de puterea invierii, la nestricaciune si marire. Asadar, Iisus isi imprima chipul in sfinti, traind in ei, si, intrucit <<in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii>>, printr-o oarecare imitatie a acestui mister divin, tot El salasluieste chiar <<trupeste>> in alesii Sai, nedespartindu-se de osemnitele lor dupa moarte. In acest sens, moastele sfintilor sint, cum zice de asemenea Ioan Damaschinul, <<izvoare mintuitoare>>.
2. Sfintele moaste, dovezi ale nemuririi sufletului si ale invierii.
Cind Iisus Hristos salasluieste, prin credinta, in inima noastra. El revarsa in trupul nostru omenesc, curatit si sfintit printr-o noua legatura cu Dumnezeu, puterea invierii Sale, care biruie si ne patrunde fiinta intreaga <<in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat>>, ne invata Sfintul Apostol Pavel. Marturii in lume ale prezentei lui Hristos, care si-a inscris cu marire numele in sfintii sai, moastele sint, deopotriva, dovezi ale nemuririi sufletului si prefiguratii ale vietii vesnice. Puterea lui Hristos e incoruptibila, iar acolo unde <<locuieste puterea lui Hristos sau in cei <<care sint ai lui Hristos Iisus>> ea impartaseste incoruptibilitatea chiar si trupurilor <<adormite>>. E vorba de o interventie divina care se savirseste cu scopul de a ne convinge de adevarul pastrarii sufletului intre nemurire si al invierii aduse in lume de catre Hristos. Din faptul ca nu toate trupurile sfintilor care au murit savirsesc minuni, caci nu toate se bucura de aceasta <<prima inviere>>, putem deduce ca incoruptibilitatea nu constituie o rasplata pentru vrednicia alesilor lui Hristos, care la <<<a doua inviere>> se vor incarca toti de slava vesnica. Este insa, mai presus de orice, un indiciu dumnezeiesc care ne aprinde si ne sustine credinta in continuarea vietii noastre spirituale de pe pamint in existenta vesnica. Sfinta Evanghelie in relatarea invierii lui Hristos, noteaza, printre altele, aceste imprejurari: ca piatra mormintului a fost ridicata de un inger, a carui coborire din cer a fost insotita de un cutremur, ca femeile mironosite au gasit mormintul gol, ca Petru si apoi Ioan, privind in mormint <<au vazut giulgiurile singure zacind>>. Mahrama insa, care fusese pe capul Mintuitorului, se gasea si ea infasurata la o parte intr-un loc. Giulgiul si mahrame, deci sint marturii ale invierii lui Hristos. Noi nu le mai avem astazi. In concret, ca dovezi ale invierii dar, in schimbul lor, avem sfintele moaste. Asa cum giulgiu si mahrama au ramas intacte si impaturite cu rinduiala, tot la fel si osemintele sfintilor, vesminte ale sufletelor nemuritoare, in urma desfacerii tainice dintre suflet si trup, au ramas incoruptibile, fara sa fie supuse destramarii materiale. Dupa cum giulgiurile Mintuitorului vestesc invierea, tot la fel si sfintele moaste ne garanteaza invierea noastra viitoare. Natura trupului explica ea insasi mortalitatea sa, prin numeroasele acte de disolutie vizibila la care trupul se supune in viata aceasta si carora le urmeza o necontenita refacere. Sufletul insa e dinamism, e principiul personal, e unitate concreta a actelor internationale, fara sa prezinte nici un semn de descompunere sau de disolutie, oferind, prin facultatile sale, o imagine de ceea ce inseamna reunirea partilor intr-un intreg armonic, cunoscut sub denumirea de persoana. <<Persoana, este forma de exisitenta unica si necesara a spiritului>>. Incoruptibilitatea sfintelor moaste vine astfel sa sustina credinta ca exista o legatura speciala intre sufletul sfintului si osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind totodata in moaste o putere dumnezeiasca, care tot prin suflet lucreaza.
Nemurirea sufletului este supravietuirea lui dupa despartirea de trup. Aceasta supravietuire consta in continuarea vietii sale proprii, spirituale, in pastrarea facultatilor superioare, precum si a sentimentului de raspundere. Giulgiurile Mintuitorului sau moastele sfintilor, care ramin intacte prin moarte, ne demostreaza, in mod analogic ca sufletul nu se descompune, in urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimiceste. O forta simpla si spirituala cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizata si nici descompusa, decit printr-o actiune divina nimicitoare. Dumnezeu, insa, ne arata incoruptibilitatea sfintelor moaste, nu vrea ca sufletul sa fie nimicit, ci il mentine in existenta in care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a intiparit in materia trupului, cu ocazia zidirii omului, avand astfel in sine, prin impartasire, trasaturile exacte ale bunatatii divine. Numai o putere infinita, egala cu aceea de la creatie, ar putea trece faptura de la existenta la neexistenta. Dumnezeu insa ne descopera condescenta Sa, incredintindu-ne ca nu vrea nimicirea sufletului omenesc.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste este, deasemena, o descoperire a nestricaciunii pe care sfintii o cistiga prin restaurarea lor in frumusetea dintii, odata cu dobindirea unei arvuni a invierii. Motivul pentru care omul si-a pierdut nemurirea, iar trupul sau a devenit coruptibil, este pacatul, care a patruns in suflet si astfel a infectat corpul cu veninul mortii. <<Precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, tot asa moartea, din cauza careia toti am pacatuit, a trecut la toti oamenii>>. Unde stapineste pacatul, e prezenta si moartea, caci pacatul nu este in mod simplu un rau moral, ci este revolta fapturii impotriva Creatorului ei. In aceste conditii, intorcerea la nestricaciune, nu este posibila decit prin inlaturarea pacatului. Omul nu a fost creatorul lui insusi, de aceea nu poate fi nici mintuitorul sau. In vederea dobindirii nemuririi, <<Cuvintul trup s-a facut>>, iar izvorul puterii divine se revarsa din nou in profunzimea naturii umane.
Mentinerea osemintelor sfintilor in stare de nestricaciune este o fagaduinta si o garantie privitoare la marirea de care se vor bucura trupurile credinciosilor dupa inviere. Manifestarea acestei puteri a invierii e cunoscuta credinciosilor mai ales dupa pogorirea Sfintului Duh, cultul sfintelor moaste avind origine in Biserica primara. Cu anticipatie, insa, aceasta putere apartinut si unei <<biserici>> a Vechiului Testament si a fost data in mod proportional cu revelatia graduala a Cuvintului intrupat al lui Dumnezeu. In urma caderii in pacat, Adam este exclus din paradis, iar ingerii cu sabii de flacari sint pusi sa-I pazeasca intrarea. Faptul pazirii <<pomului>> semnifica ideea ca moartea il separa pe om de Dumnezeu. Odata insa cu fagaduinta primita in protoevanghelie, in care este cuprinsa intreaga taina a lui Hristos, primii oameni primesc si incredintarea adevarului ca nemurirea le apartine cu anticipatie, intrucit Domnul <<va zdrobi capul sarpelui>>. De aceasta putere s-a bucurat mai intii, Enoh, apoi Ilie si Elisei, pentru a fi primita de catre Lazar, pe care il inviaza Hristos. Prin moartea si invierea Sa, insa, Mintuitorul inaugureaza o era noua, in care apar sfintele moaste ca prefiguratii ale invierii.
3. Sfintenia moastelor dovedita prin minuni.
Pastrarea in nestricaciune a osemintelor pe care le avem de la sfinti nu este singura minune pe care ni-o transmit aceste odoare. <<Stapinul Hristos, scrie Sfintul Ioan Damaschin, ne-a dat ca izvoare mintuitoare moastele sfintilor, care izvorasc in multe chipuri faceri de bine si dau la iveala mir cu bun miros. Nimeni sa nu fie necredincios! Daca prin vointa lui Dumnezeu a izvorit in pustie apa din piatra tare si din falca magarului apa pentru Samson caruia ii era sete, este de necrezut ca sa izvorasca mir bine mirosit din moastele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la Dumnezeu>>. Cunoasterea puterii cu care sint inzestrate sfintele moaste o aflam inca din Vechiul Testament. In cartea a patra a Regilor citim ca, in mormintul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om mort, dar la atingerea cu osemintele proorocului, acest mort a capatat viata si a inviat. Cele mai multe si mai mari minuni in legatura cu osemintele sfintilor ne sint descoperite insa in legea harului. Asterie al Amaslei zice intr-un panegiric: <<Foca, dupa moarte, hraneste cu mai multa imbelsugare decit hranea odinioara Iosif Egiptul. Iosif impartea griul pe argint; Foca il da in dar celor lipsiti>>. Ramine insa o intrebare, formulata, de asemenea, de Sfintul Ioan Damaschin: <<Cum poate sa faca minuni un om mort? Cum dar prin ei (prin sfinti) demonii sint pusi pe fuga, bolile sint alungate, bolnavii se vindeca, orbii vad, leprosii se curata, ispitele si supararile se risipesc, si se pogoara toata darea cea buna de la Tatal luminilor peste cei care cer pin ei cu credinta neindoielnica?
Lucrarile proprii ale lui Dumnezeu se numesc minuni. <<Tu este Dumnezeu care faci minuni>> zice profetul David. In cazul sfintelor moaste, minunile sunt semne ale salasluirii lui Dumnezeu in ele, dovezi ale unei prezente divine, deosebite de aceea a lucrarii creatoare si pronietoare. Scopul minunilor savirsite prin osemintele sfintilor este religios-moral. In vremea petrecerii Sale pe pamint, Mintuitorul urmarea sa arate, prin minuni, ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. <<Credeti Mie ca Eu sint in Tatal si Tatal este in Mine; credeti cel putin pentru lucrarile acestea>>, a zis Mintuitorul, adresindu-se iudeilor care nu credeau in divinitatea persoanei Lui. Chiar si Sfintii Apostoli s-au convins de faptul divinitatii Mintuitorului tot prin minuni, cum a fost aceea a prefacerii apei in vin la nunta din Cana. Scopul minunilor a fost, zice Sfintul Evanghelist Ioan, ca oamenii sa se convinga tocmai de acest lucru: <<Si a facut Iisus si alte semne multe inaintea ucenicilor Sai, care nu s-au scris in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu. Dar Mintuitorul, in vederea dovedirii dumnezeirii Sale, nu limiteza savirsirea minunilor la vremea si la persoana Sa: <<Adevarat, adevarat va spun, ca cine crede in Mine, va face si el lucrurile pe care le fac Eu>>. Scopul minunilor ramine insa acelasi: <<Orice veti cere in numele Meu, voi face, pentru ca Tatal sa fie preamarit in Fiul>>.
Infaptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaste trebuie vazuta prin credinta ca exista o legatura speciala intre sufletul unui sfint si osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind astfel in moaste o putere dumnezeiasca. Credinta ca sfintii ramin prin aceasta harisma in osemintele lor, prelungind in ele o prezenta a lor in duh, ii face pe credinciosi sa se simta in legatura personala cu ei si prin ei cu Hristos. Cinstirea moastelor trece de la ele la persoana sfintilor, ca si in cazul icoane, iar de la persoana unui sfint trece la Hristos, care savirseste prin moaste minuni. Astfel, sfintele moaste se dovedesc a fi un loc in care Hristos este prezent in har intr-un fel deosebit de <<aparitia>> Lui in icoane care il reprezinta pe El. In moaste nu exista chipul lui Hristos, ci Hristos este in mod minunat prezent in materia ramasitelor pamintesti ale sfintilor. Multi oameni s-au vindecat numai prin atingerea de stergarele si de trpul Sfintului Apostol Pavel, sau prin trecerea umbrei Sfintului Apostol petru peste ei, dar mai multi prin atingerea de moastele martirilor si ale sfintilor, in curgerea vremii, de la Hristos si pina astazi.
4. Sensul cinstirii sfintelor moaste.
Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sint madulare vii si active ale Bisericii lui Hristos, care cuprinde in sinul ei deopotriva pe cei ce sint in viata si pe cei ce au adormit. E vorba despre un adevar pe care Sfintul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este <<trupul lui Hristos>>, iar cei care se mintuiesc in ea dobindesc puterea si viata lui Hristos. Sintem madulare ale lui Hristos Iisus, nu numai cu sufletul, ci si cu trupul. Aceste madulare sint unite, solidare impreuna-traitoare in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a lui Hristos face din Biserica o comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si prin calitatea si chemarea membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea lui Hristos, moartea si-a pierdut suprematia sa asupra celor ce sint incorporati <<in El>>.
Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sint madularele lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.
Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii s-au ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti alese. Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin simboluri ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa avem imaginea cununilor pe care cite 24 de batrini le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc: <<Atunci cei 24 de batrini cadeau inaintea Celui ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in vecii vecilor, aruncind cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava si cinstea si puterea>>. In acest fel, cinstirea sfintilor, in Biserica, arata cum, prin minunea incoruptibilitatii moastelor, Dumnezeu insusi se proslaveste.
Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa lui Dumnezeu, este numai relativa si plina de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca, ci un cult de iubire si respect ca unora ce sint daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si casnici ai Sai. In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda semnificatie, in Biserica primara, Sfinta Liturghie era savirsita pe mormintele martirilor, iar in continuare, aceasta dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti din sfintele moaste. <<Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in carne si oase, apoi aceasta se poate in sfintele moaste>>, zice Nicolae Cabasila. <<La urma urmei, aceste moaste sint biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decit o imitare>>.
In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica Ortodoxa nu a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acorda sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amindoua intr-o legatura organica. Prezenta si lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a sfintelor moaste si constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor.
VIATA SFANTULUI NECTARIE
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mânăstire", primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat tot restul vieţii.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din Cairo, capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din slujirea arhierească în care se afla.
Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei V,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul Ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mânăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mânăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.
Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mânăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
